Recenzia romanului Jar de Liviu Rebreanu http://cultartes.wordpress.com/2014/02/25/cel-mai-bun-roman-autohton-de-dragoste-jar-de-liviu-rebreanu/#more-1569

Când oamenii se refugiază în brațele Erosului și devin dependenți de cei pe care îi iubesc se află în pragul colapsului. Liana, eroina romanului „Jar” simte că este înșelată de partenerul inferior pe care l-a acceptat și în care a investit totul, de aceea în conștiința sa se declanșează fenomene fără precedent : ”Totuși Liana, deși a crezut jurămintele a rămas cu pumnul bănuielii în inimă. Gelozia ei a fost până acuma impersonală, o temere vagă amestecată cu ură împotriva tuturor”.

Liana, fata frumoasă, deșteaptă și cultă se transformă în ”umbra” lui Dandu. Îl spionează pierzând timpul ascunsă lângă locuința lui, pe străzi, în fața cinematografelor adoptând un comportament umilitor din cauza faptului că vedea Erosul ca singura forță de izbăvire și pe Dandu ca unicul bărbat din lume care ar fi putut să-i ofere iubire. Chinul sufletesc al fetei este sfâșietor : ”Două zile consecutive, de la trei până la opt (parcă ar fi fost angajată n.n.), Liana a stat pitită într-un gang în strada Regală, peste drum de locuința lui Dandu, de unde putea observa tot ce se petrece, pe toți care intră și care ies….Pe urmă Liana și-a schimbat postul de observație, trecând pe trotoarul cinematografelor”. În fața înșelătoriei sentimentale, eroinele lui Rebreanu au aceeași replică : ”Norocul meu !…Norocul meu !”, indiferent de poziția socială (Ana, din romanul „Ion”, Liana, din romanul „Jar”).

Zbuciumul sufletesc al Lianei este atât de intens, încât eroina se umilește în fața fostului iubit, în fața ordonaței, în fața propriei persoane :

”- De ce nu mă tolerezi aici măcar în noaptea asta, Danduțule ?…Ultima noapte !…Am să fiu cuminte, îți jur !…Doar să fiu lângă tine, să te văd și să-mi mulcomesc sufletul…Nu vreau să-ți fiu o piedecă întru nimic…Poți să iubești pe cine vrei, să te însori cu cine vrei, Danduțele ! Numai nici pe mine să nu mă înlături de tot, de tot !…..

- De ce mă silești să fiu brutal, Liana ? făcu Dandu, inflexibil. Vrei să pui soldatul să te izgonească ?”

Iubirea bolnavă naște gânduri bolnave. Protagonista plănuiește să-l ucidă pe Dandu, pe cel care a profitat de ea pregătind cu minuțiozitate gestul, dar nu are tăria de a trage în el, deși îl urmărește zile întregi cu revolverul ascuns în geantă, sfârșește prin a se sinucide. Pregătirea minuțioasă pentru gestul fatal este din nou descompusă în gesturi mărunte și acompaniată de replica : ”Ne te speria, proastă mică…”, Liana retrăiește înainte de moarte gesturile intime care i-au pecetluit iubirea cu locotenentul trădător : ”gura rotundă de oțel se lipea de culcușul inimii ca altă dată gura lui Danduț…”

În prefața romanului, criticul literar Constantin Gubleșan aprecia în mod argumentat că afinitatea dintre Liana și Dandu este exclusiv rudimentară, animalică : ”redusă la simplul act al dăruirii și posesiunii sexuale, căci între ei se afla de altfel un mare vid de pregătire intelectuală („El, care de obicei nu era în stare să vorbească trei minute”), de idealuri (”n-aveau ce să-și spuie”), vulgar până la a fi grosolan, chiar și în clipele de tandrețe (”Ia să lăsăm astea, turturico!”)” o domina prin simpla atingere. Drama provine din faptul că el era prea ușuratic, iar ea prea profundă și o legătură între oameni situați la extreme este sortită eșecului.