„Doar eu muncesc în instituția asta!”

 (Sursa fotografiei aici)


Replica aceasta care mă intriga până la revoltă fățișă în trecut, îmi stârnește hohote de râs astăzi. „Numai eu muncesc în instituția acesta!”, am auzit afirmând „intelectuali de marcă”, deși birourile le era măturate, holurile instituției curățate de praf, curtea măturată zilnic. Femeia de serviciu nu îndrăznește să spună același lucru, considerând că nu se cade să-și bată joc de efortul celor din jur! N-am auzit-o niciodată spunând:„Numai eu mătur aici, numai eu curăț după voi.”

 Cum să fii atât de lipsit de bun simț, de modestie, de educație să consideri că ești cel mai grozav din instituție și că toți stau și tu muncești? De ce nu-i lași pe ceilalți să te aprecieze, să descopere cât de minunat ești?
„Sunt cea mai deșteaptă, sunt cea mai tare!” Replica aceasta plină de infatuare este ca a pufului de păpădie care este dus de vânt spre pierzania sa. Ce să creadă atunci despre el un savant sau un academician? Omul cu cât știe mai mult, cu atât își conștientizează propriile limite. Savantul nu se compară cu nimeni, nu se autoevaluează, ci depune eforturi pentru a se menține la înălțimea spirituală la care a ajuns prin eforturi susținute.
„Doar eu muncesc în această instituție!” și „Sunt cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă, cea mai tare!” sunt replici pline de umorul grosolan al omului al cărui univers începe și se termină cu propria persoană...