miercuri, 18 octombrie 2017

Justițiarul Cătălin


Lui Cătălin i-a plăcut cândva să învețe, dar s-a pierdut...Mintea lui era sclipitoare la gramatică. Orientat către real stă cuminte în bancă și gândește profund la lucruri numai de el știute, cert este că uneori reușește cu succes să facă toată clasa să râdă.
Mă simțeam epuizată ieri, când am intrat la ora lor de franceză. Trezită la ora 5, mult de lucru acasă, șase ore...
A trebuit iar să mediez un conflict sentimental: C.îl place pe E, iar el se simte jignit de admirația ei și începe să strige:
-Doamnă, luați-o pe asta de-aici!
Când eu scriu la tablă, C se întoarce și îi spune printre dinți vorbe drăguțe. Ne mobilizăm și învățăm șase cuvinte noi în franceză și ce înseamnă prietenii adevărate. Mă gândesc cât de îndrăzneți sunt copiii din ziua de astăzi față de cum eram noi în trecut. Câteodată îmi este milă de C fiindcă se îndrăgostește numai de băieți frumoși, iar ei nu-i dau nicio șansă...
Între timp se sună de ieșire, iar Cătălin vine cât este de înalt la catedră și îmi spune pe ton serios:
-Doamnă, vă rog să luați măsuri! C i-a pus mâna „la bagaje” lui E.
Mă pregătisem deja de plecare. Hohote de râs izbucnesc în clasă, în timp ce el rămâne cât se poate de serios, iar eu mă prăbușesc pe scaun, mă înroșesc și sfârșesc și eu prin râs fiindcă nu văd niciun bagaj în jur!!!

duminică, 15 octombrie 2017

Dușmănia ar trebui să înceteze, când realizezi că Spânul ți-a fost profesor...

Oamenii rămân în postura lui Harap-Alb toată viața, nu numai în tinerețe și adolescență cu condiția să dorească să învețe, să se dezvolte și să se inițieze permanent în tainele socializării.
Îmi vine să râd când îmi amintesc cu câtă neînduplecare abordam în copilărie personajele negative. Pe atunci nu îmi dădeam seama că numai răul dă adevărata valoare a binelui și numai după o boală sau suferință gravă îți prețuiești cu adevărat sănătatea pe care o consideri un dat firesc al existenței.
Abia astăzi, când eu, Harap-Alb aflat în fază continuuă de inițiere întâlnesc pe drumul vieții mii de Spâni, iar revolta supra nedreptății lor nu ține mult, fiindcă sfârșeșc prin a recunoște că aveam nevoie de ei, ca să nu rămân acolo unde m-a plasat viața la naștere, pot spune cu inima împăcată că am ajuns la un nivel superior de înțelegere a vieții.
Sub ce chipuri au trecut zeci de Spâni prin viața mea?
1) Oameni care mi-au pus la îndoială calitățile și nu mi-au dat șanse de reușită. De la profesori pedanți din gimnaziu sau liceu, până la rude invidioase sau săteni mai mult sau mai puțin rău intenționați care considerau că studiile superioare reprezintă o pierdere de timp și o modalitate de a mă sustrage de la treburile din gospodărie. Întreaga categorie m-a ambiționat atât de tare, încât le-am demontat prejudecățile legate de puterile mele spirituale.
2) Foști iubiți de care m-am despărțit și care au avut impresia că viața mea se oprește simultan cu plecare lor. Nu au făcut altceva decât sa-mi lase drum liber pentru a-mi atinge visul și a-mi îndeplini menirea pe pământ. Știți ce este ciudat? Că mă ispitesc din nou să-mi arate ce fericită aș fi fost, dacă am fi rămas o viață împreună...
3) Căutătorii de noduri în papură, oamenii care m-au criticat permanent, m-au făcut să am oroare de critici și de etichete și să privesc mereu partea constructivă a vieții.
4) Cei care mă jurizează nedrept in diferite competiții, mă modelează constructiv in două moduri:
-mă ambiționează să le demonstrez că s-au înșelat
-mă motivează să jurizez mereu corect ca nimeni să nu sufere din cauza erorilor mele...
Dacă Spânul mi-a fost/ți-a fost profesor bun pe tărâmul fermecat al vieții, dușmănia nu-și are rost!!!


vineri, 13 octombrie 2017

Repatriere postumă


Oftează toamna când își vede frunzele căzând moarte din copaci. Se desprind de familiile lor în zbor călător spre moarte. Uneori, frunzele fragile se inițiază în moarte din vară. Cele fragile nu-i rezistă soarelui arzător, se usucă și mor înainte de vreme.
Câtă vreme moartea nu ne atinge sufletele și nu ne ia tot ce ne este mai drag, o percepem ca fiind normalitate. Când se apropie de casa noastră, urlăm de durere ca niște ființe injunghiate. Din decență, păstrăm în noi lacrimi și țipete, dar tristețea ne copleșește. Sufletul se ofilește de dorul celor plecați pe care îi aștepți și nu mai vin, cu care vorbești și nu-ți răspund, mai apar in vis de câteva ori, apoi dispar definitiv de parcă nici nu au fost. Iar dimineața, când visul a dispărut, perna ți-e plină de lacrimi:
-Ah, de ce nu ai rămas cu mine sau de ce nu m-ai luat într-o lume mai bună, întrebi retoric?
De la fereastră, moartea îți face în ciudă zăludă:
-Simplu, fiindcă nu l-am lăsat eu!
Cel mai trist este insă să te înghită un pământ străin. Al tău de-acasă te acoperă cu milă, cei dragi vin să te viziteze la mormânt, departe ești abandonat definitiv uitării, buruienile iți acoperă fruntea și ochii. Așa se explică versurile cu valoare testamentară:

„Și de o fi să mor o dată las cu jurământ
Să mă îngroape în satul meu la umbră de nuc
Din pământ pământ m-oi face, dar sufletul meu
Să rămână în locul care mi-o fost drag mereu.”


Si de o fii sa mor o data las cu juramant
Sa ma ingroape in satul meu la umbra de nuc
Din pamant pamant moi face dar sufletul meu
http://Versuri.ro/w/2sp2
Sa ramana in locul care mi-o fost drag mereu
 Și pentru că în trecut nu existau servicii de repatriere decedati Italia
să  punem noi o floare la mormintele eroilor necunoscuți din România în speranța că și cei de dincolo de hotare vor face la fel pentru morții noștri, iar în prezent să nu-i mai lăsăm pe cei dragi în cimitire străine!
Este condamnabil să îi abandonăm pe tărâm străin, când serviciile profesionale de repatriere oferite de www.Repatriere-Romania.ro. sunt intens mediatizate si apreciate de cei aflați în necaz. Merită toată recunoștința din lume firma care se ocupă de repatriere decedati Germania și care face tot ceea ce este mai greu si mai dureros pentru întoarcerea celui drag acasă.
Datorită profesionalismului și dăruirii lor nu vor mai exista morminte necunoscute, in fața cărora nu are cine să spună o vorbă bună sau să plângă.
Eradicare mormintelor necunoscute este un act sacru de dreptate. Dacă omul drag a plecat din țară pe jos sau înghesuit într-o mașină plină de oameni pribegind prin lume în căutarea norocului, să-l aducem acasă în ultima lui călătorie într-o mașină de lux!

Consiliere în cazul în care ai un deces în familie, iar decedatul se află în străinătate.

Știu că îți este greu și toate vorbele mele de îmbărbătare și de încurajare nu fac decât să sporească durerea din tine. În momentele de cumpănă sufletească toți ne purtăm ca în copilărie. Când ne întreabă cineva de ce plângem sau ce ne doare și ne roagă să nu mai suferim, plângem mai tare și mai tare, încât avem impresia că vom muri plângând. Numai cine nu a avut un deces în famile nu știe cum lacrimile îți inundă sufletul și chipul în acele momente.
Cu toate acestea ești răspunzător de organizarea ceremoniei funerare a celui ce ți-a aparținut și de care nu te poți dezice acum când are nevoie de tine.
Iată ce ai de făcut:
1) Intră pe site-ul Repatriere-Romania.ro. și solicită-le ajutorul fiindcă vor face totul la superlativ!
2) Dacă ai semnat contract cu ei, încetează să te mai gândești la detalii chinuitoare cum ar fi: „Cum voi călători eu, gândindu-mă că îl aduc mort acasă? De unde să încep? Cine mă ajută să întocmesc actele, să-l îmbălsămez, să-l spăl și să-l îmbrac să fie elegant, decent, un mort desăvârșit când va sosi acasă? Ce tip de sicriu trebuie să cumpăr? Dacă nu ne vor da voie să plecăm acasă? Cine mă va ajuta să manipulez sicriul până la mașină? Ce mașină? Doamna, uitasem că trebuie și mașină să-l aduc!”
3) Alege tot ceea ce este mai bun și mai frumos pentru mortul tău, să nu te simți niciodată vinovat față de el! Ține cont de dorințele și gusturile lui! Dacă detesta negrul, firma deține și mașini albe acasă și îl poți aduce cu cea mai bună dintre ele. Dacă iubea pădurea și obiectele din lemn masiv, comandă-i un sicriu bun, de calitate și cele mai bune haine , fiindcă o faci pentru ultima dată!
Roagă-i să facă și o cosmetizare facială cum numai ei știu, de dragul celui care ținea și credea în frumusețea lui.
Sper ca sfaturile mele să fie de folos și să nu lași ca sufletul celui abandonat printre străini să strige către tine și să te blesteme că nu l-ai adus acasă.



joi, 12 octombrie 2017

Grădina cu trandafiri

Schiller afirma că:„Femeia este un trandafir ceresc în viaţa pământeană”, iar parafrazându-l voi considera mereu trandafirul floarea vieții.
Un trandafir frumos e viața, dar țepii servesc ca armă de apărare. Să nu fii jefuit de tot ceea ce ai, nu poti fi mereu un trandafir înmiresmat al bunătății, ci trebuie să spui:„Dacă nu te oprești și vei continua să mă ataci, mă înfig în carnea ta cea rea!”
Of, în prag de toamnă, trandafirul este cel care își pierde cu demnitate petală după petală, fără să plângă și fără să-și poată masca infirmitatea. El nu-și poate pune extensii de petale sau perucă și nu poate restaura nimic din aspectul său glorios din timpul verii.
 Atunci le arată el oamenilor frumoși ce preț are frumusețea fizică și cât de mult s-au păcălit cei care nu și-au cultivat grădină sufletului și a spiritului cu trandafiri.
Cât avem frumusețea fizică să ne facem și provizii interioare. Trandafirul este floarea vieții fiindcă orice poveste de iubire începe cu un trandafir roșu oferit fetei iubite, urmat de doi trandafiri în obrajii ei și doi în ai lui, când îl sărută în semn de mulțumire.
Iată de ce m-am gândit să le las urmașilor o grădină cu trandafiri celebrii cumparați de pe “FamousRoses.eu”.
Trandafirii aceia parfumați și delicați din care bunica făcea dulceață și sirop să fie podul de flori între mine și nepoți, între mine și cei care mi-au apreciat ideile și mi-au acceptat defectele și care m-au iertat fiindcă nu am știut că mă iubesc în ascuns sau nu m-am putut ridica la nivelul așteptărilor lor.
Și pentru toți oamenii care vor să pună bazele unei gradini a iertării, fiindcă trandafirii împacă îndrăgostiții care se despart pentru a fi mai uniți că niciodată, te informez că aici găsești “the best roses for your garden”.
Găsești aici Black Baccara : Trandafir cu Flori Mari : Meilland : Franta, iar admiratorii grădinii tale vor crede că ți-a fost dăruit de vreun sultan, care l-a plătit cu saci intregi de aur sau cu diamante negre. În realitate el a costat 14,40 de euro. Grădina ta, mândria ta spune multe despre caracterul tău.
Dacă îngrijești cu drag florile și investești în cele rare înseamnă că te înconjori de atâta frumusețe pentru ca sufletul tău să devină esență de parfum ceresc, mare de petale ce vindecă rănile celor din jur, cea mai frumoasă grădină cu trandafiri din lume!
Trandafirii ne fac mai buni și mai frumoși fiindcă pentru că reușim să prezentăm o altă frumusețe decât cea personală în modul cel mai dezinteresat cu putință.




marți, 10 octombrie 2017

Un om fuge mâncând pământul de moarte...

 La început, moartea i s-a părut balaur din poveste: lovea departe cu patimă, dar trupurile lăsate în urma ei erau străine și nu l-a durut. Apoi cercul s-a strâns: și-a pierdut mama si surorile, a rămas singurul supraviețuitor, un fel de Matusalem al neamului său.
În sat s-a întâmplat același lucru. Au murit masiv cei mai bătrâni, accidental oameni tineri, iar el a rămas. În ciuda vieții grele, s-au făcut una cu pământul foștii șefi, iar el, căruia îi înghețau mâinile pe volan și pe sacii plini de grâu sau baloții de paie pe care-i descărca, trăiește. L-au bătut multe ploi și l-au ars razele de soare în multe veri, dar trăiește! Într-o zi a venit înjurând acasă. S-a întâlnit pe drum cu o fostă colegă de serviciu și asta, lipsită de tact, l-a întrebat:
-N-ai murit, mă?
-Dacă mă vezi că merg pe drum, sigur că n-am murit, i-a răspuns răspicat, apoi a înjurat-o zile întregi.
Între timp și ea a murit, iar el a început să aibă iluzia nemuririi.
„Dacă ar fi primul om care...?”
Apoi a găsit un set de soluții, aparent nebunești și lipsite de sens prin care să fie așa de ocupat, încât moartea să nu-l mai smulgă din cuibul său și din mijlocul celor dragi.
1) Deși are 90 de ani, continuă să muncească și crede că are nevoie de o cositoare. Da, o cositoare ar fi soluția, fiindcă nu prea poate să mai tragă de coasă, dar asta nu trebuie să afle nimeni! Probabil cositoarea merge singură.
2) Trebuie neapărat să-și cumpere mașină și să-și schimbe permisul. Nu se poate să nu-i dea voie să se urce iar la volan, când mașina i-a fost a doua casă și a petrecut o viață pe șosele! Uneori îl urcau doi de beat ce era la volan, dar ajungea la destinație, fără să facă accident. Alteori, când i se luau cheile de contact, făcea contact direct cu două sârme și tot pleca...
3) Trebuie să iasă în oraș ca pe vremuri și singur. Să se descurce și să dovedească faptul că poate, iar dacă i se spune că este posibil să se rătăcească, fiindcă străzile s-au schimbat, face un scandal de pomină. Din păcate ultima tentativă s-a terminat urât de tot. I-a venit rău și l-au dus la spital, dar refuză să vorbească despre asta sau să recunoască faptul că nu prea mai poate călători pe cont propriu.
...Un om fuge de moarte cu toată puterea ființei sale, cu ultimele resurse de energie și mi se rupe inima că nu pot să-l ajut!




luni, 9 octombrie 2017

Mi-aș fi dorit să fiu un profesionist și un șef ca el!

Vestea că fostul meu șef de-o vară a plecat pe drumul fără de întoarcere, m-a năucit! Nu sunt genul de „mititel” care se șlefuiește pe el, când trebuie să evoce un MARE OM, cum spunea Eminescu, ci nu pot separa poveștile.
Totul s-a întâmplat într-o vară fierbinte, în care imiginați-vă un om care trece printr-o mulțime de oameni și ia lovituri de pumni și de picioare de la fiecare, fie că-l cunosc, fie că nu, fie că au ceva de împărțit personal cu el, fie că nu. Cam așa eram eu în aceea perioadă. În loc să clachez, cum s-ar fi așteptat mulți, m-am gândit că nu mi-ar strica o schimbare și am făcut-o: m-am angajat într-o vacanță la ziarul „Național” prin concurs.
Da, mă exprimam cu ușurință în scris, dar nu știam cu ce se mănâncă presa, nici sa redactez un document sau să cum să mă informez înainte de a scrie un articol complex. Nu am interacționat direct niciodată, fiindcă era un șef discret, dar portretul moral i-l pot face cu ochii închiși oricând după calitatea ziarului de-atunci și după felul în care tolera sau aprecia fiecare angajat.
1) Sub conducerea lui ziarul avea pagină de curiozități, știri inedite, externe, economic și sport, iar știrile despre celebrități erau totdeauna la limita decenței. Eram mândră să lucrez la un asemenea ziar, cu toate că mi-a fost greu să fiu repartizată la externe mai întâi și la economic după aceea, domenii grele pentru un începător. Se pricepea foarte bine să selecteze subiectele și ne impunea să știm tot ceea ce se scrie în alte ziare ca să nu repetăm știrile. În fiecare birou era un televizor deschis pe știrile în engleză, iar noi eram formați să tragem cu ochiul să fim la curent cu noile evenimente.
 Sunt sigură că era îndrăgostit de profesie fiindcă pleca ultimul din redacție și se informa tot timpul.
2) Am spus că tolera pe orice angajat și pot dezvolta ideea. Erau persoane care întârziau zilnic două-trei ore și deși știa acest lucru, nu intra în birouri să țipe la ele, nici nu le tăia din salarii. Se făcea că nu aude și nu vede. Nu influența patronul împotriva vreunui salariat.
3) Am făcut o greșeală regretabilă care a apărut în ziar, deși nu purta semnătura mea (era genul de știre la comun), dar nu m-a chemat în birou să mă certe sau să mă penalizeze pentru asta. Era vorba de o mare actriță englezoaică, iar eu i-am atribuit naționalitate franceză.
4) Când s-a realizat reorganizarea ziarului (la dorința patronului cred unele secții au fost desființate, iar oamenii redistribuiți), deși ar fi putut să mă dea afară fiind ultima angajată, m-a chemat și mi-a comunicat că voi lucra pentru economic. Numai atunci am vorbit față în față și i-am apreciat enorm gestul, deși în toamnă trebuia să mă întorc la școală. Sunt sigură că iubea oamenii în general, de aceea nu m-a dat afară, ci a găsit o soluție elegantă și pentru mine și era și un șef extrem de corect: m-a chemat înaintea chiulangiilor respectându-mi munca.
În redacție era o atmosferă de pace deplină, lucram în voie și de drag, neavând de redactat mai mult de 4-5 materiale. Ne-a oferit libertatea deplină. Oricând puteam lua pauza de masă, coborî să ne luăm o cafea, important era să terminăm materialele la timp. Ne rămânea timp pentru scris cărți, pentru orice lucru util am fi dorit. Colegele de redacție au avut răbdare cu mine și m-au învățat să mă descurc, de aceea și acum când trec cu microbuzul mă uit cu regret spre ferestrele birourilor unde am lucrat. Când am plecat, s-a rupt o parte din sufletul meu și a rămas acolo.
Acum voi vedea mereu doliu acolo unde până nu demult era denumirea ziarului.
De fapt ziarul s-a prăbușit cu plecarea lui, a marelui și înțelegătorului redactor-șef de la conducere.
Mi-ar fi plăcut să fiu un profesionist și un șef la fel de bun ca el, dar sunt recunoscătoare divinității că am avut onoarea să-l cunosc și să-mi fie șef.
Domnul Gheorghe Voicu a oferit tuturor lecții de profesionalism și de omenie. A evoluat impecabil pe pământ, tocmai de aceea drumul către ceruri nu poate fi altfel decât lin, linnnn.

duminică, 8 octombrie 2017

Adevărul dureros versus adevărul suportabil

Există adevăruri care ucid, iar acest lucru se poate demonstra. Îmi amintesc când cineva mi-a povestitit, copil fiind, ca doi oameni care se urau de moarte se băteau pe stradă. După un timp,  primul fugea să-și salveze viața, al doilea avea un cuțit de înjunghiat porcii în mână și o nepotolită sete de a ucide.
Fugarul a profitat de un moment de neatenție al celuilalt și s-a ascuns într-o troiță din lemn. O femeie trecea pe stradă exact în momentul acela și când cel furios a întrebat-o dacă a văzut un om fugind și poate indica unde s-a ascuns, ea a arătat fără să stea pe gânduri troița cu degetul.
Din cauza excesului ei de zel în a spune adevărul, un om și-a pierdut viața și altul libertatea...
Ce ați fi făcut să fi fost în locul martorei? V-ar fi mustrat conștiința să distrugeți două vieți în numele adevărului?
Ce răspuns îi dați cuiva foarte drag care suferă de o boală incurabilă și se află în fază terminală, când el cerșește o speranță de pe buzele dumneavoastră?
La întrebarea: „Mor, nu-i așa? Nu mai am mult de trăit.”, chiar credeți că se așteaptă răspunsul cinic:„Ți se citește moartea în față. Nu te apucă ziua de mîine.”
Chiar și condamnații la moarte speră într-o minune și cerșesc cerului încă o zi, tocmai de aceea ar trebui să învățăm să prețuim viața. Cu toate că sentința sa era definitivă, Apostol Bologa se mințea că pregătirile pentru ceremonia funerară simplă, a trădătorului, nu se  organiza pentru el:

„În stânga, la marginea gropii, un coșciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce nea-
gră  la  mijloc,  zăcea  alături  de  o  cruce  mare  de  lemn,  pe  care scria,  cu  slove  strâmbe:  Apostol  Bologa...  Numele  i  se  părea străin și se întrebă aproape supărat: “Oare cine să fie Apostol Bologa?”

Uneori suntem „paie” de care inecații în oceanul imens al realității feroce se agață în speranța de a se salva. E singurul obiect pe care îl au la îndemână, de aceea haideți să îndulcim adevărul, dacă ei, cei aflați pe punctul de a naufragia ne văd ca fiind bărcile lor de salvare!

Nuntă cu vin Jidvei




E lung pământul, ba e lat,
Ca Necșulescu de bogat
Nici astăzi oenolog pe lume nu-i,
Şi-avea doar fete, fetele lui -
Pe sticle de vin bun le pui
La închinat.
Și-avea Claudiu întinsă moșie
2500 de hectare de vie,
Și patru crame cu vin Jidvei
Și magazine-online câte vrei
Să bei, să bei și iar să bei.
Şi cum am fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Că dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă pe cel mai drag
Eu l-am ales.
Şi m-am îndrăgostit de el.
Când m-a-ntrebat:”Ce nuntă vrei?”
Am răspuns simplu:”Cu vin Jidvei.”
Şi s-a pornit apoi cuvânt!
În patru margini de pământ,
Că-i prima nuntă cu vin Jidvei
Și tinerei si bâtrânei
S-au tot pornit s-alerge-n zbor
Dup-un pahar de vinișor
Misterios și aromat
La noi în sat!
Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Dup-un pahar de vin curat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.
Sătuli să bea la a lor moșie
Vin produs de distinsa chimie
Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit,
Să bea din vinul renumit!
Vin cu aromă de fructe și flori
Și sori si fete și feciori
Toți îmbrăcați de sărbători
Împărați putred de bogați
De vin Jidvei fiind atrași
Toți au venit la nunta noastră,
Din zarea lumii cea albastră…
Iar mai spre-amiazi, din depărtări
De dragul vinului creștea în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.
Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
Cu sticle de Maria fetească albă
Purtând în sticlă regească salbă
De flori de mai și fructe bune.
Ce-aluneca pe gât ca o minune!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Maria-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Vinul numele ei purta
 A floare de salcâm ea mirosea
 
Buzele ei aveau gust de mere și pere
Fiind cea mai prețioasă avere!
Şi-n vremea cât ne-am cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.
Iar înaintea tuturora vinul cel bun
 Conducea hora!

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.
Mai iau un gât de vinișor
Și iar se prind în hota clipelor.
Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin,
Se-ndrăgosteau de românescul vin.
A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit cu vin Jidvei,
Ce nu te saturi să-l tot bei.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!
Și ca să fie petrecerea cu success 
S-aveți pe mese tot vinul ales!

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Prietenul adevărat...

Indiferent prin ce ar trece, sufletul omului rămâne veșnic copil, tocmai de aceea are nevoie de atenție, iar în situațiile dramatice este greu de consolat! El, entitatea invizibilă, care ne conduce și care stă în spatele faptelor noastre este fragil, așa de fragil, încât trădarea îl rănește de moarte, iar nedreptatea îl năucește.
Tocmai de aceea un prieten adevărat este cel care se străduiește să-ți înțeleagă și să-ți susțină sufletul în toate momentele sale de groază, de glorie sau de nebunie.
Adevărata prietenie este mai mult decât o strângere de mână și un pahar de vin băut împreună, fiindcă nu cunoște trădarea. Singurul test de verificare constă intr-un experiment care se desfășoară în două etape:
1) am curaj să-i spun ceea ce vorbesc doar cu mine însămi ca sufletul să simtă că nu va purta singur povara. Mă va asculta până la capăt, fără să mă corecteze sau să se mire.
2) va duce secretul cu el în mormânt, indiferent câte presiuni se vor face asupra lui.
Nu are rost să lungești o prietenie cu cineva care pică testul! Evident că de dragul cutumelor sociale te vei preface că nimic nu s-a întâmplat, dar nimic nu va mai fi ca înainte.
Prietenii adevărați, puțini la număr, au fost cei care nu mi-au ignorat sufletul în nicio împrejurare și mi-au rămas alături chiar și când mă contesta o lume întreagă.
Din păcate există mulți oameni care nu au șansa de a se întâlni în viață cu prietenia adevărată sau cu iubirea adevărată!
Cine găsește prietenia și iubirea adevărată este mai bogat decât cel care descoperă o mină plină cu diamante negre!!!

joi, 5 octombrie 2017

Despre prostituarea presei de moravuri ușoare românești

Cultul pentru ziariști și oameni ai legii l-am avut de mică. Citeam articole si reportaje și îmi imaginam că omul acela care semnează un material într-un ziar important este și el la fel de important. Eronat mi-am imaginat că în instituția unde se „feliază” dreptatea nu pot lucra oameni corupți sau necinstiți.
Nu-mi plăceau știrile din comunism, dar le găseam circumstanțe atenuante ziariștilor:„Sunt obligați să aducă osanale sărmanii și să analizeze doar planurile cincinalelor. Nu pot critica pe cine trebuie desființat și nu pot lăuda pe cei care merită cu prisosință asta!”
Anii au trecut, iar jugul opiniei impuse a fost înlăturat. Nu m-aș fi gândit vreodată ca oamenii care au rolul important să ne informeze „să prostitueze informați”. Îmi vine acum să cred că „Găina care naște pui vii”  și „Cocoșul Mike care a trăit trei ani fără cap” sunt „mici copii” cum ar spune unii.
Din dorința de senzațional, pe fondul naivității și nevoii oamenilor de nemaivăzut și de nemaiauzit, ziariștii prostituează informația: ne țin o noapte în fața ecranului promițând că ne arată un cadavru si scutură pe masa din studio un sac de cartofi sau răspândesc zvonuri macabre asemenea țațelor care sunt lipsite de ocupație:„C.P s-a spânzurat” , „D.M  a fost ucis în închisoare, pardon s-a ridicat și și-a speriat iubita în noul videoclip!”
Iubesc presa, dar nu aș fi putut să trăiesc în acest mod și pot înțelege că jurnalistul are patru-cinci guri de hrănit și o casă de întreținut, dar nu poate înjosi astfel informația și nu-și poate murdări așa condeiul. Sunt multe lucruri despre care se poate scrie în loc să linșezi mediatic un om de luni întregi și fiindcă ți se pare că ai făcut prea puțin, să afirmi că s-a spânzurat.
Am văzut ziariști serioși care transmit în direct din mijlocul luptelor de strădă punându-și viața în pericol în slujba informării cititorilor. Am văzut reporteri care scriu sau realizează materiale emoționante despre copiii care au nevoie de ajutor, despre bătrânii abandonați și agresați în azile sau despre bolnavii de tuberculoză, tinerii infectati cu HIV si nefericitii care luptă cu ferocele cancer.
Ei sunt cu adevărat oameni bravi care transmit mesaje nobile și informații menite să ne solidarizeze uman și social.
Nu judec pe nimeni, cred doar că ar fi timpul ca presa de moravuri ușoare de pretutindeni SĂ SE FACĂ FEMEIE DE CASĂ, că nu poate rămâne pe străzi toată viața!

miercuri, 4 octombrie 2017

Două povești nefericite de viață, contopite într-o iubire târzie

Sunt doi copaci rătăcitori în prag de toamnă care-și unesc crengile pentru adăpost și își împreunează mâinile pentru rugă. Anii le-au picat frunze-frunze dureros și aparent fără rost, fiindcă au pierdut totul. Speranțele li s-au uscat încă neînflorite în grădina târzie a sufletului, când au îndrăznit ele să apară, a picat bruma și le-a carbonizat. Și dacă stau unul lângă celălalt este pentru că gândesc că în doi sunt mai puternici, deși li s-au retezat demult rădăcinile și te miri ce-i  mai ține în viață pe pământ...
Bătrâna în jurul căreia cei doi și-au găsit iubirea tîrzie îi strigă pe rând:
-Unde-i Tomiță să mă ridice? Unde s-a dus Mihaela să mă pună pe „scaunul de domnie”?
O hrănesc, o ridică, o spală si o șterg după ce-și face necesitățile, dar lucrul care-i îngrijorează cel mai mult, în momentele lor rare de luciditate, este faptul că moartea ei va însemna dărâmarea acoperișului de deasupra capului și sfârșitul iubirii lor târzii. Prin ea capătă ei pâinea cea de toate zilele, au primit azil ca să o aibă-n grijă sub supravegherea unei persoane de-a casei.
El era copil când și-a văzut mama ucigându-și copilul fiindcă nu i-a dat vânzătorul băutură pe datorie. În fratele lui mama a înfipt cuțitul până i s-au umplut mâinile de sânge, iar sufletul acela cald de copil s-a zbătutu ca un pui de găină căruia i se taie gâtul și a zburat la cer. O clipă de nebunie poate cufunda o familie în doliu etern și o poate arunca în brațele diavolului. O poftă nebună de țuică puturoasă i-a răspândit în cele patru puncte cardinale, deși nu le dăduseră încă aripile să poată zbura singuri.
 Scena atroce l-a marcat pentru toată viața. Uneori are coșmaruri noaptea, deși criminala familiei a murit, dar le-a mai făcut un bine: binele etern dinaintea morții: le-a vândut casa părintească în care ar fi meritat și el patru pereți fiindcă traumele lăsate de ea i-au compromis definitiv viața. Nu le-a lăsat decât doliul, teroarea, stigmatul unei mame criminale și a unei familii de nimic!
După ce a ieșit de la închisoare, s-a măritat cu altul, nu s-a interesat de copiii crescuți pe la orfelinatele din țară, în schimb le-a vândut casa părintească.
Tatăl, om slab și lipsit de experiența vieții a vrut să ia crima asupra lui ca ea „să aibă grijă de copii”. Era și persoana potrivită după tot ceea ce făcuse!!! Anchetatorii au descoperit trucul, așa că văzându-se singur cu patru copii (făcuți din întâmplare, la beție) s-a aruncat înaintea trenului să scape de tot. Atâta a putut să facă. Pe doi dintre frați, Tomiță nu i-a văzut de la tragica întâmplare când au fost luați pe rând. Fratele care-i era apropiat a murit acum două veri înecat după ce se dusese la scăldat. Moartea i-a dat târcoale de mic luându-i când pe unul, când pe altul și fâlfâindu-i pe la nas aripile negre, hidoase.
În ciuda dramelor din viața sa, nu l-am auzit niciodată blestemându-și zilele sau apostrofându-l pe Dumnezeu pentru destinul lui. Acum a albit și a rămas complet fără dinți, dar este fericit că a găsit-o pe Mihaela. Banii puțini pe care-i capătă îi împart cinstit, iar din ei își întrețin bucuriile nevinovate ale vieții: pufuleți, semințe, o bere băută pasager sau un pahar din cea mai ieftină sticlă de suc si o pungă de cafea pentru o lună (ea face o infuzie de cafea, dar el îi spune: „Sărut mâna” după ce o bea insistând că a băut cea mai bună cafea din lume) și pachetul de țigări pentru ea. Dacă le analizezi existențele înveți de la ei că dacă nu emiți pretenții mari de la viață, mulțumirea se întreține cu resurse minime.
Când el o prinde de mână înfloresc toporașii pe câmpul privirii sale, când ea îl vede spărgând semințe în gingii și mâncând pufuleți lângă soba de teracotă simte tihna căminului conjugal.
Uneori ea face crize de gelozie când el pleacă departe cu mașina cu stăpâna.
-N-ai bărbat? Ce tot îl iei după tine? Ai umplut tot satul că ne cununi, toți știu că suntem împreună, dar numai cu el ieși în lume!
Dacă stăpâna îl pune la altă treabă pe Tomiță, Mihaela îi ia rapid apărarea:
-El este angajat aici să aibă grijă de mamaia, nu să-ți crape ție lemne să-l doară mijlocul toată noaptea, să se îmbolnăvească și să ajungă la spital! Lasă omul să aibă putere să nu scape bătrâna jos când trebuie să o ridice!
Poate că în chipul îmbătrânit în durere își vede propriul copil: un băiat de 19 ani care s-a spânzurat, dar despre incident refuză să vorbească. Se plânge doar că nimeni nu vrea să o ducă la mormânt că ar vrea să se tăvălească pe pământul care o desparte pentru totdeauna de fiul ei și să-i simtă prezența.
Și-a pierdut mințile și a reînviat cu greu din noaptea minții în clipa în care a pierdut totul: soțul a părăsit-o și a luat-o pe cea mai bună prietenă, copilul i s-a spânzurat,casa a fost vândută, iar banii de la partaj au dispărut...
Avea și ea o cameră la casa părintească, iar acum este ocupată de nepoată care are deja un copil: copil cu copil.
Mihaela si Tomită sunt oamenii fără de casă în țara asta plină de case părăsite...Dar și dacă s-ar găsi cineva să le pună în palme cheia căminului unde să-și trăiască iubirea târzie, cine știe dacă s-ar descurca să se hrănească și să aibă tot ceea ce le trebuie.
-Mâine aș lua-o de nevastă, dar unde să o duc? O iubesc și nu mănâncă fără mine. Când sunt plecat rabdă până mă întorc, spune Tomiță cu duioșie. Știți ce mă neliniștește cel mai mult? Unde se duce ea după ce moare mamaie? Eu găsesc, dar ea?
Pe oamenii care nu reușesc să se cunune în fața unui preot sau în față lui Dumnezeu îi cunună pasiunile comune, destinul nefericit, lupta pentru o idee măreață.