Ce pierd mamele care-și abandonează copiii

Este a treia oară când o văd pe Sabrina și mi se așează fără reținere în brațe. Mă mir de inelușul în formă de fluture primit de la prietena mamei ei din Germania, iar ea îl scoate de pe deget și încearcă să-l pună pe degetul meu gros. Este cochetă, frumoasă și capabilă de infinită iubire, în ciuda faptului că demult, cineva a renunțat la ea.
Mă întreb dacă acesta nu a fost norocul Sabrinei de a avea o mamă cu suflet de aur, o familie care să se intereseze de ea și să-i satisfacă nevoia de iubire...
Ușoară, sinceră, fetița se lipește de mine. Îi spun la ureche:
-Sabrina, te rog mult să fii foarte cuminte că mă întâlnesc cu Moșul și îi spun să vină la tine.
-Sigur că sunt.
-Și ce îți dorești tu? Ce să-i cer Moșului pentru tine?
-O păpușă și dulciuri.
Și dialogul a continuat fantastic, iar eu am înțeles ce a pierdut mama care a abandonat-o cândva:
-Ei, dar și tu ai fost cuminte. Să știi că și eu pun o vorbă bună la Moșul pentru tine, mă asigură fetița privindu-mă cu sinceritate.
-Mulțumesc, draga mea.
-Te-ai gândit ce-ți dorești, să-i spun Moșului să-ți aducă?
Rămân câteva secunde blocată. Apoi realizez că dacă tac sau îi spun că oamenii mari își cumpără singuri ce își doresc, gestul ei frumos ar fi irosit.
-Îmi doresc o bluză, spun răsuflând ușurată.
Sabrina și mama ei se pregătesc de plecare. Îmi dă un pupic pe obraz și îmi spune:
-Să știi că nu uit! Spune-mi, te rog, ce culoare să fie bluza!